Nebunia din Pamplona

Am revenit cu bine din Pamplona – acolo unde aleargă spaniolii (şi nu numai) în faţa taurilor.
Toată lumea, dar TOATĂ lumea e îmbrăcată în alb şi roşu – uniforma festivalului San Ferminez care durează o săptămînă. Hainele – tricouri sau pantaloni – albe, la gît se poartă o eşarfă roşie iar la brîu un colan roşu legat lateral. Ne-am conformat tradiţiei şi am adoptat şi noi culorile acestei nebunii. Lume peste lume pe o poiană, toţi stau jos pe iarbă. Ne luăm cîte un hot dog (bun) ca să facem faţă valului de emoţii stîrnit de mulţimea gălăgioasă şi semi-ameţită. Semi-ameţită doar deocamdată. Greul ameţelii abia urmează. Hotărîm să explorăm un pic împrejurimile. Trecem pe lîngă o formaţie ce dă o reprezentaţie live de muzică rock.
Oameni de toate vîrstele îmbrăcaţi şi ei în roşu şi alb.
Cupluri formate din doamne care se plimbă ţinîndu-i la braţ pe domni – degajate şi purtînd modele de haine care la noi ar fi considerate cel puţin îndrăzneţe dacă nu chiar extravagante pentru vîrsta de 50 - 60 de ani. Sunt coafate, ţin capul sus şi se vede că se se simt respectate şi iubite.
Multă lume.
Privim focul de artificii şi facem o competiţie de adjective: magnific, spectaculos, impresionant.
Intrăm într-un local cu acceaşi atmosferă de fiesta. Chelneriţele - zîmbitoare şi eficiente. Barmanii – rapizi şi binedispuşi – e o plăcere să-i urmăreşti pentru că îţi dau impresia că le place munca lor. Unul din ei pronunţă din cînd în cînd un „Aaaaaaai, Macarena!” (vă mai amintiţi mişcările de dans, nu-i aşa?) în timp ce strînge vase, le pune la spălat, serveşte pe cineva, salută pe altcineva şi toate astea zîmbind. Ne aşezăm şi noi la o masă. Observ că în sală sunt şi copii, inclusiv bebeluşi, deşi e vreo 12 noaptea. Mîncarea ne este adusă fără întîrziere şi berea (cerveza) e rece şi bună. La sfîrşit suntem întrebaţi dacă a fost bun. Răspundem că da şi lăsăm cu plăcere bacşiş.
Mergem cu valul de oameni unde ne duc ochii. Vedem un baiat care doarme întins pe o bancă – o pauză înainte de ceea ce urmează – o noapte în care se va bea mult. În afară de bere vedem că tinerii mai beau cola amestecată cu vin ieftin.
Gălăgia, aglomeraţia şi stomacul plin îşi fac efectul şi visăm la un loc unde să ne putem odihni. Găsim un mic parc de joacă pentru copii şi ne „pliem” pe un leagăn care arată ca un bol pentru terci doar că e mare. Ne întindem în acest vas şi ne lăsăm legănaţi intr-un somn cam tulbure pînă se luminează.
Dimineaţa, vrem să aflăm unde aleargă nebunii în faţa taurilor şi oprim pe stradă un cuplu. Baiatul, cam grăbit ne răspunde că nu ştie exact şi întreabă dacă nu-l putem ajuta cu un prezervativ. Nu, din păcate. Ne continuăm calea trişti – şi ei şi noi.
Întrebăm la alţii care ne ajută să găsim locul alternînd derecha (dreapta) cu izquierda (stînga) gesticulînd nu mai puţin ca italienii. Găsim locul şi realizăm că nu vom reuşi să vedem nimic din spatele mulţimii setoase de spectacol. Un loc la unul din balcoanele blocurilor aflate pe strada unde se întîmplă totul costă 60 de euro, cele mai ieftine au fost rezervate cu mult timp înainte.
Găsim două tomberoane de plastic care ne ridică deasupra mulţimii şi privim de sus în jos satisfăcuţi de soluţia găsită.
Observ că hainele albe au devenit între timp gri, maro sau de un bordo nu tocmai fresh ca urmare a nopţii (pe)trecute.
Facem cunoştinţă cu o doamnă din SUA care ne asigură că va încerca să ne prindă dacă ar fi să cădem de pe tomberoane. Siiiigur!
Apare se pare Primarul oraşului însoţit de poliţie şi medici pregătiţi să-i recupereze pe eroii de pe ringul de lupte cu taurii.
Vedem un grup de oameni care urmează să înfrunte taurii sau invers.
Mulţimea aplaudă şi cîntă ceva legat mai degrabă de fotbal decît de tauri dar atmosfera e de sărbătoare. Facem poze cu alergătorii şi cu taurii şi coborîm la sol. Ne plimbăm prin oraşul plin de murdărie şi oameni încă obosiţi după noaptea trecută. Clădirile sunt frumoase. Facem poze la un monument ce reprezintă corrida. Revenim la cîmpia care ne întîmpinase plină acum de sticle, pungi, saci de dormit cu petrecăreţi extenuaţi.
Urcăm în autobuzul confortabil şi în 2 ore suntem din nou în Bilbao. Observ că se întinde pe o suprafaţă asemănătoare cu bolul de terci în care am dormit noaptea trecută.
Mă simt binevenită.

Atmosfera din Bilbao

Doamne în vîrstă foarte elegante, coafate, îmbrăcate bine stau în cafenele.
Se merge de la un local la altul stînd cu paharul de bere în faţa localului. Petreceri ambulante de burlaci şi burlăciţe care presupun ca „nenorociţii” să umble îmbrăcaţi extravagant sau cu un penis de plastic pe cap. În local poţi să arunci liniştit şerveţelele folosite pe jos. Acest lucru nu este valabil şi în afara localului – străzile sunt curate.
Ceainărie faină cu o diversitate vastă de ceaiuri şi muzică bună plus narghilea. Pahare ca la ceaiul turcesc. Localul se numeşte Marmara.
Fata care ne găzduieşte e venită de pe Insulele Canare să lucreze aici, în Bilbao. Rîde zgomotos şi te molipseşte cu rîsul ei.
Suntem primii membri din CS pe care îi primeşte în casa ei. Ne oferă sfaturi despre cum să explorăm oraşul a doua zi. Harta ne arată că Bilbao e un oraş bine organizat care oferă peisaje cu munţi, un rîu peste care treci pe poduri cu personalitate şi clădiri cu aspect englezesc.
Ai unde face shopping – El Corte Ingles sau una din străzile centrale. Shopping-ul e esenţial pentru locuitorii acestui oraş care obişnuiesc să umble la patru ace chiar şi la biserică.
Multă lume are cîini. Reţeaua de transport include metrou (mai curat şi mai nou decît cel din Roma), tren, tramvaiuri viu colorate, autobuze comfortabile care fac conexiunea cu alte oraşe şi cele locale care circulă inclusiv noaptea şi aeroportul.
Se vorbeşte spaniolă şi limba Ţării Bascilor.
Din bucătăria locală am servit o omletă cu cartofi care la ei se numeşte tortilla con patatas care a fost inventată pe vremea războiului cînd cartofii şi ouăle erau singurele produse la îndemînă. Consistent. Berea – cu lămîie sau fără, e bună, te împrospătează şi pe nesimţite eşti cuprins de atmosfera de fiesta: tineri care socializează sprijinind tejgheaua barului această activitate fiind numită de amicii noştri noi dansul tradiţional al zonei.
În fiecare vineri, într-un local, se fac lecţii de salsa.
Intrarea în cluburi de noapte este cu plată doar pentru bărbaţi – 5 euro.
Se dansează şi pe ritmuri de pop al bascilor radicali. Radicalii sunt un fel de socialişti – comunişti care sunt împotriva guvernului spaniol şi sunt supăraţi rău pe cei bogaţi.
Adrian, celălalt membru CS este din Peru şi nu ne poate găzdui din simplul motiv că are casa deja plină cu oaspeţi din diferite ţări, şi ei membri CS. Iubita lui e o rusoaică din Moscova care a venit să lucreze în oraş şi a cunoscut-o datorită site-ului.