Au relatiile termen de valabilitate?

Cind incepe sa-ti placa o persoana si vrei sa o cunosti tot mai bine, iti vine sa crezi ca nu vor exista motive de cearta si momente de rutina. La inceput simtiti ambii nevoia sa petreceti cit mai mult timp impreuna. Gasiti intre voi asemanari in trasaturile de caracter , descoperiti interese comune, subiectele de discutie par ca nu se mai termina iar schimbul de fraze este dinamic, tonic si sexy.
Mai tirziu aflati ca sinteti compatibili si din alte puncte de vedere, asa ca alegeti sa va dedicati unul altuia tot timpul liber.
Dupa un timp, apare intre voi acea complicitate care ii da relatiei un caracter unic, lucru care va determina sa tineti mult la ea (relatie) si sa va doriti sa dureze forever. Intervine si obisnuinta si comoditatea care reiese din faptul ca celalalt iti cunoaste obiceiuri, tabieturi, preferinte, stranietati, reactii, tehnici de persuasiune care functioneaza infailibil si uite asa nu e departe pina la rutina. Pentru ca din acest punct, totul (sau aproape totul) devine previzibil.
Acum, cel putin unul dintre cei doi incepe sa se sufoce, sa se revolte, sa se plinga ca ii este limitata libertatea si ca i-a fost invadat spatiul personal.
Ce se intimpla? I s-a "luminat" brusc constiinta? Isi da in sfarsit seama ce face si ca ce face nu e bine?
Dar nu au mers oare impreuna, ca doi oameni maturi, spre aceasta situatie?
De ce se plictisesc oamenii intr-o relatie? De ce atitea relatii ajung in acel punct mort din care pare ca totul ce urmeaza e rutina de care nu mai ai scapare?
De ce unii considera rutina stabilitate iar altii fug de ea cit pot de repede?
..Si e trist sa fugi, pentru ca intre timp s-a format intre voi o legatura pe care nu poti sa o tai ca pe un cordon ombilical devenit dintr-odata inutil si sa-ti vezi de viata ta.
Omul de linga tine nu este acolo unde este (adica alaturi) dintr-o intimplare. Ti-a fost aproape la bine si la rau, ti-a suportat indispozitiile, ati depasit impreuna etape dificile, ati impartit in doua probleme si bucurii.
Si aici vin sa-si dea cu parerea "expertii". Ah, eternii experti! Ei sunt persoane neutre, obiective, nu au nimic de pierdut nici de cistigat - ei judeca la rece.
Dar oare poti sa judeci la rece un lucru care mi se pare la fel de viu ca un om - relatia?
O relatie in care s-a investit timp, emotii, pasiune si devotament.
Oare poti sa te pronunti univoc asupra unei relatii tabloul adevarat al careia le este cunoscut doar celor implicati in ea?
Unii vin si spun: "Pentru a pastra o relatie e nevoie de multa munca din partea ambilor parteneri"
- "Munca?" Dar la inceput totul functiona de la sine - ideile de surprize pentru el/ea iti veneau doar gindindu-te la omul deosebit pe care il ai alaturi, subiectele de discutii apareau usor si in general totul era usor la inceput. De ce acum ar trebui sa depui efort...si munca? Suna oarecum fortat .
Altii se vor pronunta: "N-a fost dragoste adevarata."
- "Dar ce a fost?" Cei doi s-au prefacut ca le este bine impreuna? Atita timp? De ce anume acum au inteles ca nu se mai iubesc? A expirat termenul de valabilitate al relatiei?

Exista relatii de durata care se mentin pe baza unui soi de inertie a celor implicati. Un fel de singuratate in doi stabilita de comun acord. Astea mi se par cele mai sterile relatii. Cind cei doi nici macar nu se mai cearta inseamna ca chiar nu mai au nimic in comun. O convietuire convenabila din puncte de vedere dubioase.

Cred in relatiile vii. In care cei doi isi simt reciproc lipsa dar se lasa unul pe altul sa respire si un alt aer decit cel comun.
In care au multe activitati impreuna dar si altele facute separat pentru ca asta aduce un suflu nou in relatie. La fel este valabil si cu prietenii - e bine sa existe o gasca in care se distreaza de minune ambii dar sa aiba si posibilitatea de a cunoaste persoane noi, din afara.

E bine ca cei doi sa fie activi din punct de vedere profesional - cind te simti util si valoros reusesti sa-i dai si celuilalt o parte din increderea ta.

Dorinta de a realiza aceste conditii (dar si altele) porneste de la cei doi, de la faptul ca le este bine si usor impreuna (dar sunt capabili sa se descurce si separat). Aici ma refer la faptul ca cei doi nu se afla intr-o dependenta unul de celalalt pentru ca asa relatia capata caracter patologic.

Este nevoie de doua persoane integre si echilibrate pentru o relatie vie si durabila.